Sunt o persoană care gândește mult.

Despre identitățile pe care ni le-am construit și care ne țin pe loc.

Descoperim o idee oarecum inedită în psihologia narativă, dezvoltată în special de psihologul american Dan McAdams şi anume faptul că nu trăim doar o viață, ci și povestea pe care ne-o spunem despre ea.

McAdams și colegii lui au arătat, prin cercetări extinse, că oamenii își construiesc, de-a lungul timpului, o identitate narativă, adică o poveste internă coerentă despre cine sunt, de ce fac ce fac, și ce îi diferențiază de ceilalți. Această poveste nu este descriptivă, este formativă. Nu doar reflectă cine suntem, ci ne și produce, în multe feluri, ne ține într-o anumită formă, ne face să acționăm conform așteptărilor pe care ea însăși le-a stabilit.

Identitatea narativă este utilă. Fără ea, am fi fragmentați, ne-am pierde sentimentul de continuitate între cine eram ieri și cine suntem azi. Dar are și o fațetă mai dificilă, pe care o întâlnesc deasemenea, destul de des în cabinet. Anumite identități, formulate într-un moment al vieții ca şi simple observații, devin cu timpul adevărate colivii.

„Sunt o persoană care gândește mult”. „ Sunt o persoană sensibilă.” „ Sunt o persoană care nu suportă conflictul.” „ Sunt o persoană care nu poate spune nu”. „Sunt o persoană care are nevoie de control.”

La un moment dat, fiecare dintre aceste fraze a fost o simplă constatare. Am observat ceva la mine şi am pus în cuvinte. Dar, odată formulate și repetate, ele încep să funcționeze diferit. Nu mai descriu ci prescriu. Nu mai sunt observații, devin veritabile instrucțiuni.

Pentru că, odată ce mi-am spus de o sută de ori că sunt o persoană care gândește mult, fiecare situație care ar cere altceva, decizie rapidă, instinct, abandon, devine o situație în care nu mă regăsesc. Nu doar pentru că nu sunt obișnuit cu ea. Pentru că ar contrazice cine am stabilit că sunt. Iar contrazicerea identității este, pentru cei mai mulți dintre noi, mai amenințătoare decât rămânerea într-un comportament nefuncțional. Preferăm să continuăm să gândim mult, chiar și când suferim de pe urma asta, decât să riscăm să nu mai fim cine credem noi că suntem.

Asta este capcana identităților rigide. Ele oferă o formă de stabilitate, predictibilitate şi sentimentul că te cunoști. Dar plăteşti această stabilitate cu o restrȃngere a posibilităţilor tale. Pentru că orice identitate clară elimină, prin definiție, alte feluri de a fi. Dacă sunt o persoană care gândește mult, nu pot fi, în același timp, o persoană care acționează spontan. Dacă sunt o persoană sensibilă, nu pot fi, în același timp, o persoană care își ține granițele cu fermitate.

Astfel, fără să ne dăm seama, ne reducem treptat repertoriul de moduri de a fi în lume, și ajungem, la patruzeci sau cincizeci de ani, să trăim într-o versiune foarte limitată a noastră, pe care o numim caracter și care, în realitate, este doar o sumă de obișnuințe interpretate ca destin.

Multe dintre persoanele cu care lucrez vin în terapie cu propoziții de acest tip rostite ca și cum ar fi adevăruri biologice, de neclintit. „Eu așa sunt, am gândit mereu prea mult, asta e firea mea.” Sau „Eu sunt o persoană anxioasă, dintotdeauna am fost așa.” Iar dacă încerc, în cabinet, să sugerez că poate aceste lucruri sunt mai degrabă tipare formate ȋn timp, decât trăsături imuabile, primesc adesea un tip foarte particular de rezistență. Nu este rezistență logică. Este o formă de rezistență identitară. Ca și cum aș sugera că ei nu există, sau că tot ce au crezut despre ei este o iluzie.

Certitudinea noastră că suntem ȋntr-un anumit fel, oricât de îngustă ar fi, este liniștitoare. Ne scutește de munca de a alege, în fiecare moment, cum să răspundem unei situații. Identitatea face alegerea pentru noi. „Eu sunt o persoană care gândește mult, deci în această situație, evident, voi gândi mult.” Predictibilitatea aceasta este confortabilă, chiar și atunci când produce suferință, pentru că măcar nu ne pune în fața nesiguranței de a fi, în fiecare moment, cineva nou.

Faptul că poți să gândești mult nu înseamnă că trebuie să gândești mult în orice situație. Poți, în această zi, să încerci să nu gândești și să vezi ce iese. Faptul că ai fost mereu sensibil nu înseamnă că nu poți, într-o conversație anume, să rămâi solid, să nu te lași afectat, să fii puțin altcineva decât felul în care te-ai descris până acum. Aceste experimente nu ȋţi alterează identitatea. O îmbogățesc. Îți arată că ești mai mult decât povestea pe care ți-ai spus-o despre tine.

Dar pentru a face aceste experimente, trebuie mai întâi să recunoști că povestea ta este doar o poveste. Nu un raport obiectiv. Că ai fost cineva care a învățat, la un moment dat, că trebuie să gândească mult, poate pentru că asta era singura formă de control într-un mediu imprevizibil. Și că această strategie, care a funcționat poate la douăzeci de ani, nu mai este obligatorie la patruzeci. Recunoașterea aceasta nu este o trădare a celui care ai fost. Este, dimpotrivă, un fel de eliberare a lui. Tȃnărul care a învățat să gândească mult ca să supraviețuiască poate, acum, să îi mulțumească pentru ce a făcut și să îi spună că nu mai este nevoie să facă asta tot timpul. Adultul care ești poate prelua o parte din muncă și o poate face altfel.

Atunci când o identitate veche apare ca o explicație finală pentru ceea ce facem, ȋntreabă-te:

„Cine ai fi, dacă nu ai mai fi acea persoană care gândește mult?”

„Cine ai fi, dacă, pentru o zi, nu ai mai fi acea persoană sensibilă”?

La început, întrebarea provoacă un fel de panică ușoară. Apoi, mai des decât ne-am aștepta, curiozitatea ne deschide o uşa nouă. Nu știu cine aș fi. Nu am încercat niciodată.

Iar acolo, în acel teritoriu pe care nu l-ai încercat încă, începe partea din viață pe care nu ai trăit-o încă, pentru că povestea pe care ți-ai spus-o despre tine te-a ținut, pȃnă acum, departe de ea.

---

Alege mereu claritatea,

Carmen