Succesul nu este magie. De ce funcționează mult mai bine pașii mici decât planurile perfecte.
Obiectivele-sistem sau cum contează mai mult strategia şi structura decât entuziasmul de la început.
Mentalitatea de campion e ok, dar de cele mai multe ori „arde” repede şi se stinge cam ȋntr-o săptămȃnă. Nu este suficient doar să credem ȋn noi şi gata, „universul o să ne răspundă”! Eu cred că, mai degrabă, reuşita este în mare parte despre probabilități. Despre şanse. Procente. Riscuri. Și, mai ales, despre felul în care îți construiești singur jocul. De ce zic asta?
Atunci când îți pui un obiectiv, tu te raportezi la el ca și cum ar fi o dorință. „Aș vrea să…”, „mi-ar plăcea să…”, „mă apuc de…”. Dar în spatele obiectivului, chiar dacă nu identifici imediat, există ȋn mod egal atȃt o probabilitate de reușită cȃt și o probabilitate de eșec. Nu spun că este rău să „te convingi” că vei reuși, dar nu este de ajuns dacă nu iei ȋn calcul şi cum să-ți crești șansele în mod concret. Adică să schimbi procentele, nu doar dispoziția şi starea de spirit. Să nu te rezumi doar la vis sau ambiție. Să ai şi o strategie. Să vezi realitatea obiectivului tău, dincolo de versiunea romantică. Pentru că majoritatea dintre noi avem o relație destul de ciudată cu obiectivele: ori le supra-idealizăm („o să fie minunat, viața mea se schimbă”), ori le evităm complet („oricum n-are rost, n-o să iasă”). Și ambele sunt, într-un fel, mecanisme de protecție. Prima îți dă dopamină, a doua îți reduce riscul de dezamăgire.
Gȃndeşte-te la obiectivul tău ca la un sistem format din mai multe componente. Fiecare are importanţa ei. Ia obiectivul mare și desfă-l ȋn bucăţi mici. Și pentru fiecare componentă întreabă-te: „Ce ar putea merge prost aici? Ce mă poate opri? Care e scenariul realist în care eșuez?”
Știu cum sună: „de ce să mă gândesc la ce merge prost, că nu vreau să atrag negativul?” Nu atragi nimic, este doar realism, de care ai nevoie ca să poţi evalua corect. Ia-o ca pe-o prevenţie psihologică. Apoi, după ce ai luat ȋn calcul riscurile, mergi mai departe şi începe să reduci din ele. Dacă trebuie, ajustezi structura jocului atȃt cȃt este necesar să faci obiectivul mai realizabil.
Nu te bazezi pe „o să am eu motivație”, te focusezi pe: „ce fac să scot obstacolele din drum?”
Nu stai să te rogi să nu apară probleme, îți construiești un plan pentru momentul în care apar ele (pentru că vor apărea cu siguranţă). Asta nu ȋnseamnă că renunţi la speranţa că vei reuşi, dar ai şi un plan care să te ajute să ajungi acolo.
Partea bună cu planurile este că te susţin ȋn diferite moduri. Unul dintre ele este că te ajută să poți reevalua constant probabilitățile şi să renunţi ȋntr-un mod matur, dacă se pune problema aşa. Pentru că, dacă ai făcut tot ce ține de tine și totuşi, probabilitatea rămâne foarte mică să ai succes, este mai sănătos să pivotezi. Să schimbi traseul. Sau chiar să ȋţi alegi alt obiectiv.
Eu am ȋnvăţat tȃrziu asta, dar acum cred cu tărie că renunţarea asumată, este o formă de respect față de viața și de resursele tale. Pentru că timpul și energia nu sunt infinite. Și este important să poți renunța fără să te distrugi pe tine. Realismul ăsta te încurajează să fii flexibil și lucid. Să înțelegi că uneori datele se schimbă, contextul se schimbă, tu te schimbi. Nu ȋnseamnă că te trădezi pe tine. Doar te adaptezi ȋntr-un mod sănătos noilor circumstanţe.
Atunci cȃnd ȋncepi să tratezi un obiectiv ca pe un sistem, ȋnţelegi că nu există „zero risc”, dar riscul existent poate fi gestionat. Există riscuri inevitabile și riscuri care pot fi reduse. Și când începi să le separi, se schimbă tot. Dacă ești genul de persoană care vrea să înțeleagă, să planifice, să prevadă, să optimizeze, cred că o să te simți acasă cu metoda asta. Pentru că nu doar modul ȋn care ȋţi alegi obiectivul este important ci şi cum ȋţi construieşti drumul spre el. Ȋn viaţă, aproape nimic nu e garantat. Dacă înveți să gândești în probabilități fără să intri în paranoia, îți crești șansele și îți scazi anxietatea.
Totuşi, ca aproape orice pe lumea asta, există şi aici reversul medaliei. Pentru că modalitatea asta de a gȃndi ȋn termeni probabilistici, poate fi folosită în două feluri:
1. sănătos: ca să vezi clar riscurile, să îți crești șansele și să fii mai inteligent cu resursele tale, sau
2. defensiv: ca să te protejezi de emoții, de vulnerabilitate, de respingere, de eșec, de expunere.
Sunt oameni care, dacă le dai un instrument de analiză, îl folosesc ca să-şi consolideze zona de confort. Să nu riște nimic. Să nu se expună niciodată. Și îți spun asta foarte calm şi liniştit: „nu e o idee bună, probabilitatea e mică, n-are rost”. Și sună matur şi „rațional”. Dar de multe ori nu e raționalitate. Este frică. Și frica, atunci când e bine îmbrăcată în argumente inteligente, devine greu de conştientizat.
Cred că trebuie să fim atenți şi să nu generalizăm. Pentru că sunt obiective în viață care nu sunt neapărat despre șanse. Sunt mai degrabă despre curaj. Despre sensul pe care ni-l dau. Despre faptul că „merită să încerc chiar dacă nu iese”. De exemplu:
să începi o relație nouă după ce ai fost rănit,
să spui adevărul într-o conversație importantă,
să alegi un drum profesional care nu e garantat, dar ȋl simţi al tău,
să te apuci de terapie,
să încerci să repari o relație cu un părinte sau cu cineva important pentru tine,
să ȋţi dai voie să simţi vulnerabilitate.
Aici, dacă stai să calculezi probabilități, s-ar putea să te blochezi. Pentru că șansele nu sunt mereu favorabile sau de partea ta. Și totuși, uneori merită să ȋncerci. În astfel de situații, o supra analizare excesivă a riscului poate fi un mod rafinat de aţi amâna viaţa, deoarece ȋn loc să trăiești, optimizezi. În loc să simți, analizezi. În loc să fii în relație, te pregătești pentru relație. Și rămâi într-un fel de anticameră psihologică, în care totul pare responsabil, dar nimic nu se întâmplă.
Și ȋn punctul ăsta mi se pare că apare de fapt riscul major: că te-ai obişnuit să folosești gândirea probabilistică nu ca să gestionezi incertitudinea, ci ca să o elimini complet. Iar incertitudinea nu poate fi eliminată. Doar tolerată. Mai bine ȋntreabă-te: „gȃndind aşa ȋmi cresc șansele sau îmi cresc protecțiile?”, „fac asta ca să reușesc sau fac asta ca să nu sufăr?”, “ȋmi construiesc un plan sau îmi construiesc o scuză elegantă?” De multe ori în spatele aşa zisei „strategii” este doar propria evitare.
Nu putem adresa toate lucruri prin prisma probabilităţii, pe unele trebuie să le abordăm prin disponibilitate, prin prezență, prin curaj. Este foarte sănătos să-ţi creşti şansele şi să alegi obiective unde poţi face asta, dar există şi situaţii ȋn care, chiar dacă șansele sunt mici, merită să încerci pentru că te schimbă procesul, nu rezultatul ȋn sine.
Și aş mai fi atent/ă la un aspect important: unde/cȃnd/cum mă mint pe mine? Toți avem obiceiul ăsta de-a ne minți frumos. Ne spunem „nu e acum momentul” când de fapt ne este frică, „nu sună realist” când de fapt ne simţim vulnerabili, ne convingem că „nu merită” când este doar orgoliul nostru rănit.
Aşa că ȋmi iau obiectivul şi ȋl tratez ca pe un sistem nu ca pe o dorință. Ȋl desfac ȋn bucăţele mici şi iau lucrurile pas cu pas. Mă uit la riscuri şi la ce ȋmi consumă cel mai mult energia şi mă scoate din ritm. Ȋmi dau voie să recalibrez şi nu trăiesc cu ideea că planul făcut azi trebuie să fie valabil ȋn totalitate şi peste cȃteva luni. Ma uit la ce se ȋntȃmplă ȋn timp real, ajustez, poate mai tai din ambiţiile nerealiste şi consolidez ce a mers bine. Nu mă ȋncăpăţȃnez ȋntr-o direcţie, dar nici nu abandonez la primul obstacol.
Succesul nu este un miracol dar nici o dovadă că unii sunt „mai buni” decât alții. Cred că succesul stă de multe ori ȋn modul în care îți construiești drumul și cum îți gestionezi riscurile, inclusiv riscurile emoționale, care sunt cele mai grele. Diferenţa o face cȃt de bun devii pe parcurs la asta.
Și mai cred ceva: oamenii care reușesc nu sunt neapărat cei fără frică. Sunt cei care nu își lasă frica să-i oprească, pentru că uneori, chiar dacă șansele nu sunt perfecte, tot merită să încerci. Nu doar pentru rezultat, ci pentru omul care devii în timp ce încerci.
Nu cred că putem elimina incertitudinea. Dar cred că putem învăța să trăim cu ea.
Recomandare de carte:
Ca şi resursă, ȋti propun azi: Succesul este un joc cu numerele de Kyle Austin Young
Cartea îți arată o metodă practică prin care îți poți desena obiectivul ca o diagramă, îl împarți în pași și înțelegi mai clar unde se blochează lucrurile. Descrie cum poți să-ți crești șansele printr-un model în cinci pași și cum să alegi mai inteligent între obiective: care merită urmărite și la care e mai bine să renunți fără vină. Pe scurt, e o carte despre cum să nu lași reușita „la noroc”, ci să lucrezi strategic cu probabilitățile, folosind exemple din domenii foarte diferite (business, artă, sport, decizie). Ideea ei este simplă: orice obiectiv are atȃt şansa să reuşească cȃt şi şansa să eşueze si de cele mai multe ori, nu ne gândim la ele, deși ne influențează tot drumul.
Alege mereu claritatea,
Carmen