Singurătatea în epoca hiperconectării online.

De ce ne simțim în realitate tot mai singuri, pe măsură ce devenim tot mai conectați virtual?

De o vreme ȋncoace, mă tot gândesc la cum niciodată ȋn toată istoria noastră, nu ne-a fost mai ușor să comunicăm unii cu alții, cum ne este acum. Vorbesc serios. Avem fiecare în buzunar telefoane care ne conectează instant cu oricine, oriunde. Putem vedea ce fac prietenii noștri în fiecare clipă, putem vorbi pe WhatsApp, pe Instagram, pe Messenger, putem primi like-uri, comentarii, reacții, putem avea sute sau mii de oameni în jurul nostru… cel puțin online.

Și totuși, paradoxal, din ce în ce mai mulți oameni spun că se simt singuri. Și nu doar ocazional, ci constant. La prima vedere, asta pare greu de înțeles: cum e posibil ca într-o lume atât de conectată, să ne simțim mai izolați ca oricȃnd?

Vă propun să ne uităm un pic la paradoxul ăsta, pentru că eu cred că mulți dintre noi îl simţim pe propia piele, chiar dacă nu-l articulăm mereu cu voce tare.

Dacă stai să te gândești, toate rețelele sociale ne dau același mesaj, fie că vrem sau nu: „fii prezent”, „fii activ”, „arată-te”, „spune ceva”. Dacă nu apari, dacă nu postezi, dacă nu ești „acolo”, parcă nu exiști. Și nu doar în plan personal, ci și profesional. Uneori chiar mai mult profesional, pentru că trăim cu senzația că trebuie să fii vizibil non-stop ca să rămâi relevant In domeniul tău.

Doar că, în timp, apare ceva ciudat: cu cât încercăm să fim mai disponibili online ȋn afara noastră, cu atât ajungem să fim mai deconectați în interior. Și cred că una dintre cele mai mari crize ale timpului nostru e fix tensiunea asta: conexiune tehnologică la maximum, dar izolare emoțională tot mai mare.

Și nu e doar despre faptul că „stăm prea mult pe telefon”. E despre felul în care tehnologia ne schimbă reflexele. Haideţi să fim oneşti, comunicarea digitală e mult mai comodă şi este controlabilă. Ne lasă să edităm, să ștergem, să alegem cum arătăm. Putem să răspundem când vrem, cum vrem. Putem să ne prezentăm o versiune mai bună, mai calmă, mai „închegată” decât suntem noi în realitate. Dar controlul ăsta îndepărtează exact tot ce face ca relațiile noastre să fie reale şi vii, adică spontaneitatea, imperfecțiunea, riscul de a fi văzuți cu adevărat. Și, oricât de mult ne-am dori să credem că tehnologia este neutră, nici vorbă de aşa ceva. Dimpotrivă, ne modelează încet felul în care ne apropiem unii de alţii, felul în care ne evităm, felul în care ne protejăm. Chiar şi felul ȋn care urȃm sau iubim. Este suficient să te uiţi la comentariile de pe reţelele sociale unde s-a format un fel de „limbaj standard” a reacțiilor exagerate: fie idealizare dulceagă și adorare instant, fie furie, rușinare și dispreț. Ambele par intense, dar sunt adesea automate, impersonale, aproape interschimbabile. Atȃta ură şi venin rar vezi, la un loc cu inimioare şi expresii deja consacrate cum ar fi: „oameni frumoși”, „suflete frumoase”, „energie bună”, „vibrație înaltă”, „recunoscător/recunoscătoare pentru tot” ȋn tandem cu „penibil”, „jenant”, „rușine”, „vai de capul vostru”, „spălaţi pe creier”, „şterge postarea”, „ȋti dai seama ce aberaţii spui?” etc.

Sherry Turkle, psiholog și profesor la MIT, a studiat mulți ani impactul tehnologiei asupra relațiilor umane. În cartea ei Alone Together spune că tehnologia ne poate da iluzia apartenenței şi a prieteniei dar fără să ne ceară vulnerabilitatea autenticităţii. Adică ne oferă iluzia „contactului”, dar noi nu simțim neapărat relația. De aceea, multe dintre comentarii nu sunt despre conținut, ci despre autoreglare emoțională. Omul intră, simte ceva (admirație, frustrare, invidie, furie, anxietate), apoi scrie repede o propoziție care îi dă senzația că a făcut ceva cu emoția aceea.

Mai este și componenta de apartenență: comentariul devine un semn de trib. Nu spun doar ce cred, ci arăt cu cine sunt. Asta explică și „pozitivitatea” bombastică și atacul agresiv – ambele sunt forme de loialitate publică, de poziționare, plecate tot din nevoia inconştientă de a eluda propria singurătate. Pentru că, putem fi înconjurați de oameni dar totuși singuri. Putem avea conversații încontinuu și totuși să simțim că foarte puţin din ele ajunge cu adevărat la noi. Atunci când comunitățile se subțiază, când dispare acel „împreună” de zi cu zi, oamenii rămân pur și simplu fără structura care îi ținea conectați natural. Structura care menţinea şi echilibru psihic şi emoţional.

Și aici cred că e un punct important. Singurătatea de azi nu e doar „o stare” sau o sensibilitate. Este mai degrabă un mesaj intern că ne lipsește ceva fundamental. Un fel de semnal de alarmă al creierului social. Pentru noi, nu contează numărul de conexiuni, ci calitatea lor. Nu câți oameni avem în listă, ci câți oameni ne cunosc şi răspund chemării noastre ȋn viaţa reală.

Noile mecanisme ale iluziei sociale.

O altă parte a poveștii e noua economie a atenției instalată de reţelele sociale. Fiecare postare e o mică prezentare de sine. Interacțiunile se măsoară, reacțiile se numără. Și chiar dacă pare banal, asta ne schimbă felul în care ne raportăm la oameni: ajungem să transformăm relațiile în audiențe și intimitatea în conținut.

Algoritmii ne arată cele mai strălucitoare versiuni din viețile altora. Cei mai fericiți oameni. Cele mai reușite momente. Cele mai frumoase poze. Și, inevitabil, se naște o comparație tăcută: „uite ce bine le merge lor… și eu de ce mă simt așa?”. Stai singur în cameră, faci scroll și, fără să vrei, te simți și mai izolat. Și mai e ceva: dacă te obişnuieşti să arăți altora doar versiunea optimizată a ta, începi să te cenzurezi emoțional. Apoi, în mod paradoxal, ajungi într-o rețea în care toți par bine, dar nimeni nu se simte văzut cu adevărat.

Poate ați observat și voi cum foarte mulți oameni, mai ales tineri, preferă să scrie în loc să vorbească. Mesajele îți dau control. Poți să te gândești, să corectezi, să nu te expui prea mult. Mulți fac asta chiar și când sunt fizic împreună: la masă, pe stradă, în cafenele. Fenomenul „phubbing” (ignorarea omul din fața ta pentru telefon) a devenit atât de normal încât aproape nu-l mai sesizăm. Suntem fizic acolo, dar mental în altă parte. Verificăm notificări în timpul meselor, răspundem la mesaje în timp ce ne vorbește cineva, scrollăm în timp ce stăm cu partenerul pe canapea. Și încet-încet, prezența asta trunchiată risipeşte calitatea momentelor împărtășite. Te trezești că ai fost cu oameni, dar nu ai fost cu adevărat împreună cu ei.

Consecințe asupra vieții interioare.

Inevitabil, toate astea lasă urme.

„Am atâția oameni în jur… și totuși mă simt singur”. E o disonanță cognitivă dureroasă care deseori vine cu rușine. Pentru că te întrebi: „ce e în neregulă cu mine, dacă sunt atât de conectat și totuși mă simt izolat?”. Apoi epuizarea. Obosești să fii mereu atent la ce postezi, cum arăţi, cum răspunzi, să te gȃndeşti la imagine, la reacţiile celorlalţi, la cum să performezi mai bine. Ȋncepi să nu mai știi cine ești dincolo de imaginea ta socială, instagramabilă. Identitatea ta devine un fel de produs al feedback-ului extern, nu al explorării interioare. Și în momentul în care pierzi contactul cu tine, singurătatea se adâncește. Devine tot mai greu să fii cu adevărat cu alții, când nu mai ești cu adevărat cu tine.

De prea multe ori asociem singurătatea doar cu lipsa oamenilor. Uneori e mai degrabă lipsa unei întâlniri reale a două suflete.

Cred că asta este marea tristeţe a vremurilor noastre: că părem ȋmpreună dar suntem separaţi. Și este cu atȃt mai trist faptul că, oricât de „smart” ar deveni tehnologia din jurul nostru, nimic nu va putea ȋnlocui vreodată prezenţa reală a unui alt om alături de noi.

---

Recomandare de lectură:

Sherry Turkle, Alone Together și Redescoperirea conversației, cum ajungem să confundăm prezența online cu apropierea. Descrie modul în care tehnologia ne poate oferi proximitate fără să ne întâlnim și cum, în timp, ajungem să ne temem de o conversație reală tocmai pentru că ea ne expune. Turkle are un stil accesibil, dar argumentat, și un ochi foarte fin pentru micile pierderi invizibile din relațiile noastre.

John Cacioppo, Singurătate. Natura umană și nevoia de conexiune socială, care ne vorbește despre singurătate ca despre un semnal de alarmă al creierului social. Cacioppo vine din zona neuroştiinţei şi a psihologiei şi este un reper în cercetarea singurătății.

---

Alege mereu claritatea,

Carmen