Reflecție și ruminație.
Despre gândirea cu sens și gândirea „în buclă".
Prin anii ‘90, psihologa americană Susan Nolen-Hoeksema a identificat pentru prima dată un fenomen pe care îl trăiau toți pacienții ei depresivi, dar pe care nu îl găsise descris cu precizie în literatura de specialitate de atunci.
La numit ruminație, de la latinescul ruminare, „a rumega” și a arătat apoi, prin studii care s-au extins ulterior pe mii de oameni, că este unul dintre cei mai puternici predictori ai depresiei și anxietății prelungite. Nu era trauma în sine. Nici evenimentul dureros. Era felul în care omul “rumega” după aceea ce i s-a ȋntȃmplat, zile sau ani la rând, fără să ajungă nicăieri.
Cercetarea ei a făcut o distincție foarte clară ȋntre două aspecte esenţiale. Folosesc și eu această diferențiere în cabinet, pentru că oamenii nu o prea cunosc, deși o trăiesc frecvent:
Există o formă de gândire care prelucrează, care se uită la o experiență, o analizează, extrage înțelegerea și apoi o lasă să plece.
Și există o altă formă, similară dar extrem de diferită ȋn esenţă, care doar repetă. Care ia același gând și îl plimbă prin aceleași camere ale minții, fără să-l așeze nicăieri. Prima se numește reflecție. A doua este ruminația. Din afară pot părea identice. Din interior, fac două lucruri foarte diferite cu omul care le experimentează.
Reflecția are un punct de plecare și unul de sosire. Te întrebi de ce ai reacționat așa cum ai reacționat la conversația de dimineață, și după un timp ajungi la o ipoteză. Poate nu e o ipoteză perfectă, poate e doar provizorie, dar este o formă de asezare laolaltă a ce s-a ȋntȃmplat. O dată ce a enunţat-o, mintea pleacă de acolo și se duce mai departe.
Ruminația, în schimb, nu se așază niciodată. Te întrebi același lucru de zece ori, și a zecea oară nu ești cu nimic mai aproape de un răspuns decât prima dată. Dimpotrivă, ești mai obosit, mai trist, mai neîncrezător în propria ta capacitate de a vedea lucrurile limpede.
Oamenii care ȋşi „rumegă” mult gȃndurile cred adesea că fac o muncă serioasă. Cred că, dacă se gândesc suficient, vor înțelege. Vor descâlci. Vor controla. Ruminația se simte ca o formă de grijă, față de tine, față de ce ți s-a întâmplat, față de ce urmează. Doar că nu te ajută. Cercetările ulterioare făcute pe această temă au arătat că oamenii care ruminează chiar cred că rezolvă probleme, dar performanța lor reală scade cu cât petrec mai mult timp în această stare.
Mintea care ruminează se învârte tot mai strȃns în jurul propriului ax și pierde, treptat, accesul la perspectiva mai largă din care ar putea de fapt să vadă ceva nou.
Diferența dintre cele două aspecte, are mult de-a face cu tipul de întrebare pe care ți-o pui. Reflecția pune întrebări de tipul: „Ce anume s-a întâmplat acolo” sau „Ce am simțit eu în momentul acela”. Ruminația pune întrebări de tipul: „De ce eu” sau „De ce mereu mie”sau „De ce nu am putut să fac altfel”? Una caută înțelegerea. Cealaltă caută vinovatul, și uneori vinovatul este propria persoană, iar interogatoriul nu se mai termină pentru că nu există de fapt un răspuns care să satisfacă ȋn nici un fel.
Reflecția se uită la experiență. Ruminația se uită la sine, prin filtrul experienței, și ajunge mai întotdeauna la aceeași concluzie deja conținută în întrebare.
Există un moment, dacă ești atent, în care poți simți care dintre cele două lucruri ţi se întâmplă. Reflecția lasă o oarecare oboseală bună, ca după o muncă pe care ai depus-o. Ruminația lasă o tensiune care nu se descarcă nicicum, o agitație difuză, sentimentul vag că ai fost ocupat fără să se fi întâmplat nimic. Reflecția te lasă mai puţin ȋncărcat chiar și când ajunge la un adevăr inconfortabil. Ruminația te lasă mai confuz chiar și când ai trecut prin aceeași întrebare de cincizeci de ori.
Mulți dintre cei care vin în cabinet au o relație lungă şi intimă cu ruminația. Nu și-au dat seama niciodată că ar fi o problemă, pentru că au crezut toată viața că așa arată o persoană serioasă, conștiincioasă, profundă. Au crezut că alternativa la ruminație ar fi superficialitatea, să nu te mai gândești deloc, să treci prin lucruri fără să le procesezi, să nu te intereseze. Dar alternativa la ruminație nu este superficialitatea şi nici indiferenţa. Alternativa este reflecția. Adică o gândire care are un capăt de linie. O gândire care, în loc să-ți spună de cincizeci de ori de ce eu, îți spune o dată iată ce a fost, și după aceea îți dă voie să mergi mai departe.
Distincția aceasta nu este o tehnică ȋn sine. Este o calitate a atenției pe care o îndrepți spre propria ta viață. Reflecția cere o anumită toleranță, toleranța de a ajunge la o înțelegere parțială și de a o accepta ca atare, fără să mai ceri alţi zece pași în plus de claritate, înainte de a-ți da voie să mergi mai departe. Ruminația refuză exact această toleranță. Promite că, dacă mai gândești un pic, vei ajunge la varianta finală, definitivă, completă. Și pe drumul către această promisiune care nu se împlinește niciodată, mintea se epuizează.
Un text ca acesta, sau o conversație bună, sau o oră de terapie, nu îți dau răspunsuri la ȋntrebările ruminative şi nici soluţiile care poate ȋţi lipsesc. Dar ȋţi oferă ceva mult mai preţios: te ajută să identifici mai repede, atunci cȃnd mintea ta o ia din nou pe drumul cunoscut, să vezi dacă mergi spre o ȋnţelegere reală sau doar te ȋnvȃrţi ȋn acelaşi cerc.
Alege mereu claritatea,
Carmen