Oboseala morală a prezentului.
Cum am ajuns să acceptăm ceea ce, altădată, ne-ar fi revoltat şi indignat profund.
Ȋn momentul ȋn care ajungi să înțelegi că ceva fundamental pentru tine s-a fisurat, se produce o ruptură internă la nivel emoţional şi psihic. Atunci primul lucru pe care ȋl simţi este confuzia. Observi cu ȋngrijorare cum vechile tale hărţi mentale devin aproape inutile, pentru că nu-ţi mai explică realitatea care te ȋnconjoară. Ceea ce știai despre lume – despre ordine, predictibilitate, limite – nu se mai potrivește cu ceea ce vezi, auzi şi trăieşti efectiv.
Una dintre funcţiile de bază ale creierului nostru este abilitatea lui de a anticipa. Cȃnd un om vede că nu mai poate face asta ȋntr-un mod optim, pentru că tot ce anticipează azi mȃine se dovedeşte a fi greşit, devine confuz. Cu cȃt putem prevedea mai bine ce se va ȋntȃmpla sau la ce să ne aşteptăm, cu atȃt ne simțim mai în siguranță. Când această capacitate se erodează, este obstrucţionată sau ȋşi pierde sensul ȋn haosul din jur, apare blocajul: nu mai știi ce să crezi, ce să respingi, ce să iei în serios. Apoi, pentru că mintea caută cu disperare repere dar nu le mai găsește acolo unde le anticipează, se instalează frica.
Ce trăim acum la nivel de individ, dar şi de societate, este o teamă difuză pe care ţi-e şi greu să o pui ȋn cuvinte. Te uiţi la instabilitatea din jur cum se infiltrează ȋn toate domeniile vieţii tale, vezi cum regulile pot fi rescrise oricȃnd, vezi cum furia şi violenţa devin justificabile, agresiunea explicată şi apărată şi se porneşte alarma ȋn toată fiinţa ta. Corpul nostru este un sistem, care trăieşte ȋntr-un alt sistem, care la rȃndul lui face parte dintr-un sistem mai mare. Individul, familia, societatea, planeta, universul. Cȃnd o parte este afectată, ȋntregul sistem este afectat.
Sistemul din interiorul nostru este pregătit de pericol, fără să ştim exact de unde va veni acest pericol. Pentru că trăim ȋntr-un haos constant, nu mai putem anticipa. Și atunci tot ce rămȃne este tensiunea din noi, ca un fior rece pe şira spinării.
Trecem printr-o schimbare clară de paradigmă, care ne zdruncină din temelii convingerile şi reperele existenţiale. Valorile ni se spulberă ca nisipul ȋn vȃnt pentru că violența a ajuns să nu mai șocheze. Violența acum „se explică”. Iar ceea ce se explică suficient de mult ajunge, inevitabil, să fie acceptat. Logica asta circulă, se infiltrează şi se adaptează culturilor locale. O vedem în discursuri publice din ce în ce mai polarizate, în pierderea rușinii morale, în justificarea cruzimii prin apel la dreptate, identitate sau supraviețuire. Este ca şi cum am lua parte la un proces tăcut de desensibilizare treptată.
Dat totuşi, unde se termină explicația și unde începe complicitatea? Dacă putem accepta orice comportament datorită unui context, a unei traume colective, a unei prejudecăţi sau frustrare personală, nu riscăm oare să pierdem un reper esențial: responsabilitatea individuală? Eu cred că fără acest reper, granița dintre victimă și agresor devine extrem de fluidă. Iar o lume în care granițele morale se topesc văzȃnd cu ochii, este o lume instabilă, haotică şi mortală ȋn adevăratul sens al cuvȃntului.
Mă nelinişteşte profund şi familiaritatea care pare deja gata adoptată. Ne adaptăm. Doar că acum, pericolul care ne pȃndeşte este unul mai degrabă moral decȃt natural, iar creierul nostru, ca de obicei, nu face diferenţa de nuanţă. Nu contează pentru el dacă mediul în care urmează să ne adaptăm este just sau uman. El este preocupat doar de ce are nevoie ca să poată funcţiona fără să colapseze. Găseşte acel ceva şi ne adaptează.
Adaptarea este una dintre cele mai impresionante capacități ale speciei noastre și, în același timp, una dintre cele mai periculoase. Strămoșii noștri s-au adaptat la frig, foamete, violență, pierdere, migrație. Au supravieţuit genele care au știut cum să se adapteze cel mai bine la condiții ostile. Dar adaptarea la anormal este doar o altă formă subtilă de pierdere, cu un cost imens. Pentru a funcționa într-un mediu perceput ca fiind periculos, mintea își restrânge aria de empatie, de reflecție, de deschidere. Devine mai pragmatică, mai defensivă, mai orientată spre supraviețuire decât spre sens. Se activează logica „noi versus ei”, pentru că ea simplifică lumea și reduce anxietatea. Pe termen scurt este un mecanism eficient, dar pe termen lung este devastator pentru individ şi comunitate.
Hai să ne gȃndim un pic ce se ȋntȃmplă cu ceea ce nu este genetic transmisibil? Valorile, reperele morale, ideea de umanitate construită cultural? Ele nu se transmit automat. Doar simpla idee de adaptare nu le protejează. Ele trebuie apărate conștient. Cred că omenirea a demonstrat fără ȋndoială că ştie cum să supravieţuiască fizic. Întrebarea este dacă, adaptându-ne atât de bine, nu riscăm acum să pierdem tocmai acele părți care fac supraviețuirea asta să merite pentru noi, ca specie.
Eu sunt convinsă că nu suntem într-un punct fără întoarcere, dar ne găsim, cu siguranță, într-un moment de schimbare drastică de direcţie. Un moment ȋn care ne-ar fi de mare ajutor conştientizarea că fiecare dintre noi suntem parte din sistem. Și să ne ȋntrebăm: „Ce şi cȃt suntem dispuși să justificăm doar pentru a ne simți în siguranță? Și ce pierdem din noi de fiecare dată când facem asta”?
De mult prea multe ori lumea de azi ne ȋnvaţă cum să devenim indiferenţi, dar putem alege să refuzăm să normalizăm ceea ce ne dezumanizează. Psihologic, miza acestor vremuri dificile nu este să scăpăm rapid de frică sau de confuzie. Este să le conținem fără să le transformăm în ură, negare sau indiferență. Să rămȃnem capabili să gȃndim, chiar și atunci când emoțiile ne cer soluții imediate.
Cred că a venit vremea să ne maturizăm!
Recomandare de lectură:
Pema Chödrön – Cȃnd totul se prăbuşeşte ȋn jurul tău
Din tradiția budistă, cartea ne vorbeşte despre frică, suferință și cum putem îmbrățișa impermanența fără a ne pierde în disperare. Miza centrală a cărții este relația noastră cu disconfortul emoțional. Frica, durerea, nesiguranța nu sunt privite ca simptome care trebuie eliminate, ci ca experiențe umane fundamentale care pot deveni surse de maturizare dacă sunt conținute corect. Chödrön vorbește despre ceea ce tradiția budistă numește groundlessness — lipsa unui sol sigur. O condiție reală a vieții, pe care de obicei o mascăm prin control, atașament și rigiditate.
Alege mereu claritatea,
Carmen
Mecanismul de adaptare este întotdeauna la o situație sau o realitate ieșită din tiparele normalului. Altfel nu ar fi semnalizată starea de pericol.
Ce trăim acum este doar efectul renunțării la moralitate fenomen desăvârșit de revoluția franceză și de determinismul științific.
E o temă extrem de interesant de discutat, deoarece ceea ce trebuie adaptat la condițiile neprielnice este personalitatea. Când oamenii au doar o personalitate și nu și-au antrenat un sine, adaptarea devine o formă de moarte interioară.
😇🙏