Decizii suficient de bune.
De ce căutarea variantei optime este ea însăși o problemă.
Psihologul american Barry Schwartz a publicat în 2004 o carte care a schimbat felul în care înțelegem alegerea, Paradoxul alegerii.
Pornind de la munca anterioară a lui Herbert Simon despre raționalitatea limitată, Schwartz a făcut o distincție care s-a dovedit, în anii care au urmat, una dintre cele mai utile distincții din psihologia deciziei. El a împărțit oamenii în două mari categorii, în funcție de cum se raportează la alegere.
Pe unii i-a numit maximizers, optimizatori, oameni care, pentru fiecare decizie, caută varianta cea mai bună posibilă. Pe ceilalți i-a numit satisficers, mulțumiți cu suficient, oameni care se opresc la prima variantă care le îndeplinește criteriile esențiale.
Distincția pare banală, dar nu este nici pe de parte aşa. Pentru că Schwartz a arătat, prin date pe mii de oameni, că optimizatorii sunt sistematic mai nefericiți. Mai des cuprinși de regret. Mai puțin satisfăcuți de ceea ce aleg, chiar și atunci când aleg, obiectiv, lucruri mai bune. Mai expuși la depresie, mai expuși la perfecționism patologic, mai obosiți de procesul de a trăi într-o lume cu prea multe opțiuni. Iar mulțumiții cu suficient, deși ajung uneori la rezultate mai modeste pe hârtie, sunt mai în pace cu ce au ales și au, în general, o viață emoțională mai stabilă.
Acest rezultat este greu de acceptat pentru cineva care a fost crescut cu ideea că trebuie să dai tot ce poți, să te străduiești pentru ce e mai bun, să nu te mulțumești cu mai puțin. Pentru o astfel de persoană, satisficing sună a renunțare. A lipsă de ambiție. Este felul în care trăiesc oamenii care nu cred că merită mai mult. Și totuși, cercetarea spune cu totul altceva. Satisficing nu este o renunțare. Este o strategie sofisticată de a recunoaște că, în majoritatea deciziilor pe care le luăm într-o viață, diferența dintre varianta foarte bună și varianta optimă este foarte mică, în vreme ce costul de a o căuta pe cea optimă este foarte mare.
Costul acela este principalul lucru pe care căutătorii de optim nu îl văd. Ei văd câștigul potențial, varianta cu un procent în plus, opțiunea care, dacă o găsesc, le va da liniștea că au ales cel mai bine. Dar nu socotesc niciodată câte ore de viață au investit în căutare. Câtă energie mentală au consumat. Câte alte decizii au amânat, pentru că erau prinși în cea curentă. Câte experiențe au pierdut, pentru că nu se hotărau să intre în ele. Și câtă neîncredere au acumulat în propriul lor discernământ, pentru că procesul însuși le-a sugerat, prin durata lui, că nu pot să aibă încredere că au analizat bine.
Ȋn spatele căutării optime, se află de cele mai multe ori, o convingere foarte profundă pe care puțini o identifică. Convingerea că alegerea perfectă există undeva, că nu o vezi încă pentru că nu te-ai uitat suficient, și că, dacă o ratezi, vei trăi o viață mai puțin bună decât cea pe care ai fi putut să o ai. Această credință este foarte greu de demontat prin argumente, pentru că ea nu este logică, este afectivă. Vine din locuri mai vechi din copilărie, din familii în care iubirea era condiționată de performanță, din contexte în care a alege bine însemna a fi inteligent și a alege prost însemna a fi nepăsător sau prost de-a binelea.
Pentru cineva crescut așa, satisficing nu se simte ca o eliberare, se simte ca o trădare. Trădarea standardelor cu care a fost format. Trădarea propriului potențial. Trădarea, uneori, a unui părinte interiorizat care încă privește peste umărul lui și ȋi judecă fiecare alegere.
De aceea, trecerea de la o strategie la alta nu este o decizie pe care o iei într-o după-amiază, ci o muncă mai lungă, în care înveți, puţin câte puţin, că lumea nu se va prăbuși dacă nu alegi optim. Că nimeni nu ține socoteala. Că majoritatea celor care au trăit vieți pline nu și-au optimizat fiecare alegere, ci au făcut, în general, alegeri suficient de bune și au folosit restul energiei în a trăi cu ce au ales.
În cabinet văd des oameni care, după luni sau ani de optimizare, ajung într-o stare de epuizare decizională în care nu mai pot să aleagă nici măcar lucruri mărunte. Restaurantul pentru cină. Filmul de văzut seara. Cadoul de aniversare pentru un prieten. Pentru că mintea lor a învățat că fiecare alegere trebuie să fie justificată în detaliu, comparată cu toate alternativele, optimizată pentru toți factorii relevanți. Iar mintea umană nu este construită pentru așa ceva. Se gripează. Se oprește. Și omul rămâne în fața ecranului, două ore, încercând să aleagă un film, fără să poată.
Întoarcerea la satisficing începe, de obicei, cu deciziile mici.
Cu a-ți da voie să comanzi primul fel de mâncare care arată bine, fără să citești tot meniul. Cu a-ți da voie să cumperi prima cămașă care îți place, fără să verifici dacă există ceva mai potrivit pe alte trei site-uri. Cu a-ți da voie să spui da unei invitații, fără să cântărești toate ramificațiile sociale ale prezenței tale acolo. Aceste mici gesturi pot părea triviale, dar ele reantrenează mintea. Îi spun că nu este nevoie să optimizeze mereu tot. Că lumea continuă să existe și după o decizie ne-optimă, și că viața are loc tocmai în timpul pe care îl recuperezi, nemai căutând.
Ne ȋntȃlnim cu o caracteristică discretă în deciziile suficient de bune, pe care căutătorul de optim nu o observă niciodată. Ele eliberează. Nu doar minutul în care le iei, ci săptămânile care urmează, pentru că nu mai există un sub-strat de îndoială care să te roadă. Ai ales. Ai văzut ce era de văzut. Ai mers mai departe. Iar ceea ce a urmat, fie că a fost bun sau mai puțin bun, ai trăit cu prezență, nu rămȃnȃnd cu o parte din tine încă în alegerea pe care tocmai ai facut-o.
A alege suficient de bine este o formă de încredere. Nu în viitor, pentru că viitorul nu poate fi controlat. Ȋncredere în propriul tău discernământ și în propria ta capacitate de a face față la orice vine, oricare a fost varianta pe care ai ales-o.
Alege mereu claritatea,
Carmen