Dacă mă gândesc destul, voi controla ceea ce urmează.
Iluzia falsei certitudini.
Atunci cȃnd psihologul american Ellen Langer, profesor la Harvard, a publicat o serie de experimente sub numele de illusion of control, iluzia controlului, s-a născut un fenomen psihologic care a fost apoi intens studiat ȋn anii care au urmat.
Langer a arătat, prin situații în care oamenii nu aveau, obiectiv, nici o influență asupra rezultatului, că noi avem o tendință profundă, aproape automată, de a crede că putem influența evenimente care, de fapt, se decid fără participarea noastră. Pariem mai mult pe zarurile pe care le aruncăm noi decât pe cele aruncate de altcineva. Cumpărăm un bilet de loterie cu numere alese personal cu mai multă convingere decât unul cu numere generate aleator. Investim semnificativ mai multă încredere în deciziile pe care le-am gândit îndelung decât în cele luate rapid, chiar dacă, statistic, nu există dovezi că primele sunt mai bune.
Iluzia aceasta nu este o naivitate, chiar dacă ar putea să pară aşa, este mai degrabă o caracteristică funcțională a minții umane. Pentru că a trăi cu sentimentul total al lipsei de control ar fi insuportabil. Avem nevoie să credem, măcar parțial, că ceea ce facem contează, că eforturile noastre produc rezultate, că suntem agenți, nu doar pasageri. Această credință stă la baza ambiției, a perseverenței, a capacității noastre de a acționa în lume. Problema apare atunci când iluzia se extinde dincolo de domeniul ei util și începe să se aplice la lucruri care, în realitate, sunt în afara controlului nostru. Iar acolo, una dintre formele cele mai răspândite și mai costisitoare pe care le ia este ceea ce am putea numi iluzia falsei certitudini prin gândire.
Convingerea că, dacă mă gândesc destul, voi controla ce urmează. Dacă analizez suficient situația, dacă anticipez toate variabilele, dacă mă pregătesc pentru toate scenariile, atunci viitorul nu mă va mai putea surprinde. Voi fi pregătit. Voi fi în siguranță. Voi avea, în fața evenimentelor, demnitatea celui care nu a fost luat pe nepregătite. Această convingere este, pentru oamenii care gândesc mult, un fel de motor secret. Ei nu gândesc mult din plăcere. Gândesc mult pentru că, undeva, cred că gândirea îi va proteja.
Și totuși, viața produce, cu o regularitate care nu lasă loc de dubiu, evenimente pentru care nu te-ai pregătit, pentru că nu ai putut. Boala care vine fără avertisment. Pierderea pe care nu ai văzut-o venind. Persoana de care erai sigur că va rămâne cu tine, dar care pleacă. Cariera care ţi se schimbă peste noapte din motive care nu țin de tine. Felul în care un copil crește și devine altceva decât te așteptai. Toate aceste lucruri se întâmplă, în mod constant, în viețile tuturor, indiferent cât de mult au analizat înainte. Iar oamenii care au gândit cel mai mult nu sunt mai bine pregătiți pentru ele. Sunt, dimpotrivă, adesea mai puțin pregătiți, pentru că au investit toată energia în varianta de viață anticipată, și au mai puțin loc pentru varianta neașteptată care, până la urmă, este cea care se întâmplă.
Există o expresie pe care o aud frecvent în cabinet și care surprinde foarte bine această dinamică. Poate ȋţi este familiară şi ţie: „Trebuie să fiu pregătit pentru orice.” Cei care o spun cred că exprimă, prin asta, o formă de înțelepciune defensivă, un fel de seriozitate adultă. În realitate, ei descriu o imposibilitate ridicată la rangul de proiect de viață. Pentru că orice este, prin definiție, infinit. Nu te poți pregăti pentru infinit. Iar încercarea de a face asta nu produce siguranță, produce o anxietate fără capăt, în care nimic nu este vreodată suficient, pentru că mereu mai există un scenariu pe care nu l-ai luat în calcul.
Iluzia falsei certitudini funcționează astfel. Mintea îți promite că, dacă mai gândești încă o oră, încă o săptămână, încă un an, vei ajunge la pragul dincolo de care nu mai poate apărea nici o surpriză neplăcută. Vei fi acoperit. Vei fi în control. Acest prag nu există. El este o himeră creată de mintea anxioasă pentru a justifica activitatea continuă a gândirii. Dacă pragul ar exista, l-ai fi atins demult, după sutele de ore de deliberare pe care le-ai investit deja. Faptul că nu l-ai atins nu este o dovadă că ai gândit prea puțin. Este o dovadă că el nu există.
În cabinet, una dintre mutările cele mai dificile pentru un om obișnuit cu această iluzie este să accepte că o parte semnificativă din ceea ce i se va întâmpla în viață nu poate fi anticipată. Nu pentru că nu este suficient de inteligent. Nu pentru că nu se străduiește destul. Pentru că viața însăși este un sistem complex, în care prea multe variabile interacționează simultan ca cineva, oricât de gânditor, să le poată socoti pe toate. Această recunoaștere este o formă de modestie pe care mulți o resping inițial, pentru că o citesc ca pe o renunțare. Ca pe o admitere că nu sunt destul de capabili. În realitate, este exact opusul. Este recunoașterea capacității, dar a unei capacități plasate corect. Pot gândi bine la ce ține de mine. Nu pot gândi bine la ce nu ține de mine.
Această distincție, simplă în formulare dar greu de internalizat, este una dintre cele mai eliberatoare diferențe pe care le poate face cineva în relația cu propria minte. Pentru că, brusc, gândirea devine un instrument, nu o asigurare. O folosesc pentru deciziile pe care trebuie să le iau, pentru problemele pe care pot să le influențez, pentru relațiile în care contribuția mea contează. Și o las flexibilă pentru tot restul. Pentru viitorul îndepărtat care nu îmi cere acum nicio decizie. Pentru reacțiile altor oameni asupra cărora nu am control. Pentru evenimentele pe care nu pot să le grăbesc și nu pot să le opresc. Această relaxare a gândirii, pentru cineva obișnuit să o țină mereu activă, se poate simţi la început ca o imprudență. Apoi, treptat, devine o eliberare.
Nu este abandonul fatalist al celui care spune fie ce o fi. Este, mai degrabă, o repoziționare. Sunt agentul vieții mele acolo unde pot fi, și sunt martorul ei acolo unde nu pot fi. A încerca să fii agentul tuturor lucrurilor, inclusiv al celor care nu țin de tine, te scoate din viața ta, în loc să te aducă mai ancorat în ea.
Mintea care vrea să controleze totul prin gândire nu produce siguranță. Produce doar oboseală și o relație alterată cu prezentul, în care prezentul devine doar un teren de pregătire pentru un viitor care, oricum, va veni altfel decât ni l-am imaginat.
Alege mereu claritatea,
Carmen