Cum să trăiești cu ce nu știi?
Despre toleranța la incertitudine la oamenii care vor să fie pregătiți pentru orice.
Există un concept în psihologia anxietății care se numește intolerance of uncertainty, intoleranță la incertitudine, și care a ajuns, în ultimele două decenii, să fie considerat unul dintre factorii fundamentali ai tulburărilor anxioase.
Cercetătorii canadieni Michel Dugas și Robert Ladouceur au fost printre primii care au izolat această trăsătură și au arătat că ea este, în multe cazuri, mai relevantă pentru a înțelege anxietatea cronică decât conținutul concret al îngrijorărilor. Adică nu de ceea ce se teme persoana este problema, ci de faptul că nu suportă să nu știe.
Distincția aceasta schimbă totul. Pentru că, dacă problema ar fi conținutul, atunci rezolvarea ar fi clarificarea. Iei fiecare îngrijorare, o examinezi, vezi cât este de probabilă, ce poți face dacă se întâmplă, și anxietatea ar trebui, teoretic, să scadă. Numai că oamenii cu intoleranță la incertitudine nu se liniștesc așa. Pentru că, imediat ce ai răspuns la o îngrijorare, mintea găsește alta. Și încă una. Și încă una. Pentru că nu îngrijorarea este problema. Lipsa de certitudine este. Iar lipsa de certitudine nu poate fi rezolvată prin acumulare de răspunsuri, pentru că viața produce mereu mai multe întrebări decât răspunsuri.
În cabinet, vin adesea oameni care au construit, de-a lungul anilor, sisteme foarte sofisticate pentru a se proteja de orice surpriză neplăcută. Verifică de mai multe ori înainte să iasă din casă. Citesc despre orice diagnostic înainte să meargă la medic. Cer toate detaliile înainte să accepte o întâlnire. Au planuri de rezervă pentru planurile de rezervă. Toate acestea, văzute din afară, par forme de precauție rezonabile. Văzute din interior ȋnsă, sunt o muncă neîntreruptă, epuizantă, care nu se termină niciodată, pentru că incertitudinea nu poate fi epuizată. Mereu rămâne ceva ce nu știi. Mereu rămâne un spațiu pe care nu l-ai acoperit.
Ceea ce am observat la acești oameni, și ce arată și cercetările, este că eforturile lor nu reduce anxietatea pe termen lung. O întreține şi chiar o intensifică.
Pentru că fiecare verificare este un mic semnal pe care creierul îl primește și îl interpretează astfel: „dacă verific, înseamnă că aici era într-adevăr ceva de care trebuia să mă tem”. Iar data viitoare, frica va fi un pic mai mare. Spațiul de incertitudine pe care îl tolerezi se îngustează, iar lumea devine, treptat, un loc tot mai amenințător, pentru că tot mai multe lucruri obișnuite cer pregătire specială.
Ce anume alimentează acest ciclu?
O credinţă tacită, pe care mulți oameni o au fără să o fi formulat vreodată în cuvinte. Credința că, dacă ești suficient de pregătit, nu se mai întâmplă surprize neplăcute. Sau, dacă se întâmplă, te lovesc mai puțin. Ca și cum pregătirea ar fi un fel de armură care, dacă este suficient de groasă, te face invulnerabil. În realitate, lucrurile nu stau chiar aşa.
Pregătirea ne ajută să facem față mai bine la unele lucruri dar nu ne ajută aproape deloc la altele. Iar lucrurile care ne lovesc cel mai tare în viață, pierderile mari, bolile, schimbările bruște, întâmplările neașteptate, sunt aproape întotdeauna lucruri pentru care nu ne-am pregătit, pentru că nu am putut anticipa că ele vor lua exact forma aceea, în exact momentul acela.
Asta nu înseamnă că pregătirea este inutilă.
Înseamnă doar că nu este o asigurare împotriva incertitudinii. Este o competență practică şi de folos pentru anumite situații, dar nu un sistem care ne face invulnerabili. Și dacă o tratăm ca pe un sistem, ea ajunge să consume tot mai mult timp, tot mai multă energie, tot mai multă atenție, fără să producă efectul promis.
Dezvoltarea toleranței la incertitudine începe, în general, cu o recunoaștere care nu este deloc ușor de făcut. Recunoașterea că nu vom ști niciodată tot ce am vrea să știm înainte de a alege, înainte de a iubi, înainte de a accepta o ofertă, înainte de a pleca într-o călătorie. Și că, dacă așteptăm să știm, vom aștepta toată viața. Această recunoaștere este, pentru cei obișnuiți să caute controlul prin acumularea de informație, o mică formă de doliu. Doliul după iluzia că, dacă te străduiești destul, lumea poate deveni previzibilă.
Dacă depăşeşti acest doliu, începe o muncă mai aşezată aşa, care nu este o tehnică neapărat, cȃt o practică. Practica de a face lucruri fără a avea toate informațiile. De a accepta că vei alege cu ceea ce ai acum și că vei adapta pe parcurs. De a nu mai cere certitudine acolo unde ea nu poate fi obținută. Această practică nu vine cu un sentiment de eliberare imediată. Vine cu o doză mare la ȋnceput de disconfort difuz, pentru că tot ce făceai înainte avea cel puțin avantajul de a-ți da senzația că lucrezi pentru siguranța ta. A nu mai face acele lucruri se simte, ȋn primele luni, ca o vulnerabilitate aproape iresponsabilă.
Dar, în timp, lucrurile încep să se așeze. Constați că zilele în care nu verifici de două ori sunt la fel ca zilele în care verifici. Că deciziile luate cu informație parțială nu sunt mai proaste decât cele luate cu informație extinsă, ci doar mai puțin obositoare. Că surprizele care vin sunt rareori cele pe care le anticipai și că, atunci când vin, găsești resurse pe care nu știai că le ai. Lumea nu devine mai sigură, pentru că nu este despre asta. Tu devii mai capabil să trăiești într-o lume nesigură, ceea ce este, la urma urmei, singurul tip de lume pe care ȋl ai la dispoziţie.
Toleranța la incertitudine nu este o capitulare în fața destinului. Nu este un fatalism, nu este o lene mascată. Este o relație matură cu o realitate care nu se va schimba niciodată: aceea că viața nu ne datorează previzibilitate, și că majoritatea oamenilor care au trăit cu adevărat, care au iubit cu adevărat, care au creat ceva în viața lor, au făcut aceste lucruri cu mult mai puțină certitudine decât și-ar fi dorit.
A trăi bine cu ce nu știi este, poate, una dintre formele cele mai discrete și mai grele de curaj. Nu cere nu stiu ce vitejie spectaculoasă. Cere doar să continui să faci ceea ce ai de făcut, fără asigurarea că totul va ieși așa cum ți-ai dorit, și fără să transformi asta într-o tragedie permanentă.
Alege mereu claritatea,
Carmen