Cine mai sunt eu acum?
Simţim, după unele despărțiri, că cea mai grea pierdere nu este relația ȋn sine, ci identitatea pe care am construit-o în interiorul ei.
Există oameni după care nu plângem doar pentru că au plecat, ci pentru că odată cu ei a dispărut și o parte din noi.
Despărţirile aduc ȋn viaţa noastră trăiri şi emoţii unice, unele ciudate şi aproape imposibil de explicat altcuiva. Nu este vorba despre momentele în care plângi. Nici despre ce trăieşti în clipa ȋn care înțelegi că relația s-a terminat. Este altceva. Sunt micile flash-uri ȋn care te surprinzi făcând un gest reflex, vrei să îi scrii ceva, să îi trimiți o fotografie, să îi povestești o întâmplare banală și pentru o fracțiune de secundă uiți că nu mai există acel loc în care mergeai şi ȋn care erai primit, cu toate poveştile tale.
Și atunci realizezi că nu l-ai pierdut doar pe el sau pe ea. Ai pierdut şi omul care erai tu ȋn acel context.
Toate relațiile importante creează, în timp, o mică lume comună. Un limbaj, niște obiceiuri, o anumită versiune a noastră. Există oameni lângă care devenim mai jucăuși, mai tandri, mai curajoși. Alții scot la suprafață partea noastră vulnerabilă, partea care cere, care speră, care are nevoie. Uneori, fără să ne dăm seama, ajungem să ne cunoaștem pe noi înșine prin felul în care existăm şi ne reflectăm în ochii celuilalt.
De aceea, unele despărțiri sunt atât de greu de înțeles şi de integrat. Pentru că nu pierdem doar relația. Pierdem și o identitate. Se poate că lângă acel om erai mai spontan decât ai fost vreodată. Poate că râdeai într-un fel în care nu ai mai râs pȃnă atunci. Poate că, pentru prima dată după mult timp, te simțeai frumos, dorit, viu. Sau poate că, dimpotrivă, relația nu era una bună, dar în interiorul ei exista o parte din tine care încă spera, încă încerca, încă iubea cu toată intensitatea de care era capabilă.
Când relația se termină, toate aceste versiuni ale noastre rămân pentru o vreme fără adăpost. Și acesta este unul dintre motivele pentru care uneori ne este atât de greu să plecăm sau să acceptăm că celălalt a plecat de lȃngă noi. Pentru că încă nu știm ce să facem cu partea din noi care exista doar acolo, lȃngă celălalt.
Există o formă de doliu despre care toţi vorbim foarte puțin. Doliul după fostul „noi”. După felul în care arăta viața noastră atunci când era împărțită între două persoane. După rutina pe care o detestam uneori și care acum ni se pare de neînlocuit. După glumele pe care nu le mai înțelegea nimeni. După felul în care ne privea cineva și ne făcea să credem, pentru câteva clipe, că suntem tot universul la un loc. Suficient. Fără nimic de adăugat.
Psihologia spune că identitatea noastră nu este ceva fix și complet separat de ceilalți. Suntem, într-o anumită măsură, construiți ȋncontinuu şi de relațiile noastre. Donald Winnicott, unul dintre cei mai importanți psihanalisti ai secolului trecut, scria că avem nevoie de cineva care să ne reflecte existența, să ne ajute să ne simțim vii şi adevăraţi. Uneori, persoana iubită devine tocmai această oglindă. Nu vedem doar cine este ea. Vedem și cine suntem noi lângă ea.
De aceea, de multe ori după o despărțire, apare ȋn capul nostru o întrebare care pare cumva disproporționată față de ceea ce s-a întâmplat: „Cine sunt eu acum?” Ȋntrebarea asta nu pleacă doar din singurătate. Vine şi din faptul că anumite părți din noi nu mai au unde să se manifeste. Dacă erai omul care gătea pentru amândoi, cui îi mai gătești acum? Dacă erai omul care își începea dimineața cu un mesaj, cui îi mai spui primul lucru care îți trece prin minte? Dacă erai versiunea ta cea mai blândă, cea mai vie sau cea mai copilăroasă lângă cineva, unde se duce acea parte din tine când relația se termină?
Uneori încercăm să evităm acest gol întorcându-ne prea repede. Nu ne întoarcem întotdeauna pentru că relația era bună. Ne întoarcem pentru că, în absența ei, ne simțim străini de noi înșine. Alteori intrăm imediat într-o altă relație, nu din iubire, ci din nevoia de a regăsi rapid o identitate recognoscibilă. Și ignorăm un lucru pe care toate despărțirile îl cer de la noi, chiar dacă nu ȋl vrem: să stăm, pentru o vreme singuri, în fața propriei absențe. Să acceptăm că există o versiune a noastră care nu mai poate fi recuperată exact așa cum a fost ea la un moment dat. Pentru că oamenii pe care îi iubim ne schimbă. Iar când pleacă, nu ne întoarcem niciodată complet la cine eram înainte de ei.
Poate că aceasta este partea cea mai tristă și, în același timp, cea mai matură a unei despărțiri. Nu aceea că cineva nu ne-a iubit suficient. Ci aceea că trebuie să învățăm să luăm cu noi, în altă viață, părți din noi care s-au născut într-o viață care acum nu mai există.
Există oameni pe care îi pierdem și apoi îi lăsăm în urmă. Dar există și oameni după care nu plângem doar pentru că au plecat, plȃngem pentru că odată cu ei a dispărut și o versiune a noastră pe care nu știm dacă o vom mai regasi vreodată.
Sau..., cine ştie, poate că vindecarea începe tocmai în momentul în care înțelegem că acea versiune nu a murit odată cu relația. Că a rămas în noi, tăcută și dezorientată, așteptând să îi găsim, în altă parte, o nouă casă.
Alege mereu claritatea,
Carmen