Cealaltă persoană de lȃngă noi.
Partenerul pe care ni-l construim în minte și dezamăgirea resimţită atunci când cel real nu se mai potriveşte cu proiecţia noastră.
Ȋn aproape orice relație semnificativă, trăim alături de două personaje în același timp.
Unul este omul real, cu felul lui particular şi concret de a iubi, cu limitele lui, cu ritmul lui, cu generozitatea dar şi cu absenţa lui. Celălalt, este mai mult o construcție interioară a noastră, un personaj pe care l-am asamblat din nevoi proprii, din experiențe mai vechi, din tot ce ne-a lipsit și din tot ceea ce am sperat. Acesta seamănă cu partenerul real, îi poartă chipul, îi împrumută vocea, dar nu este el. Este versiunea lui de care avem noi nevoie. Și între aceste două personaje, cel real și cel imaginat, se joacă o mare parte din drama oricărui cuplu.
Dacă relaţia durează suficient de mult, la un moment dat apare ceva ce se repetă sub forme diferite, dar are ȋn esenţă, aceeași structură: partenerul face ceva, un gest, o remarcă, are o reacție iar tu simți imediat o dezamăgire disproporționată față de ce s-a întâmplat de fapt. Nu este vorba despre ceva grav. Poate a răspuns sec la ceva ce ție ți se părea important. Sau a uitat o dată care era importantă pentru tine. Ori a acţionat practic acolo unde tu așteptai un răspuns emoțional. Și deși rațional tu știi că este ceva nesemnificativ, simți totuşi o profundă dezamagire, pentru că te aşteptai la altceva din partea lui, total diferit.
Proiecția este un mecanism psihic universal şi aproape inevitabil în primele faze ale relaţiei romantie. Atunci când ne îndrăgostim, vedem o promisiune, nu-l vedem pe celălalt în totalitatea lui. Vedem o proiecţie, ceva care pare să conțină exact ce ne lipsea nouă. Asta nu ȋnseamnă că ne mințim sau ne autoamăgim în mod deliberat. Pur și simplu, mintea umană completează golurile cu speranţele şi aşteptările ei.
Acolo unde nu avem o informație clară, punem o dorință. Unde nu avem dovezi concrete, completăm cu un potențial pe care sperăm să-l găsim acolo. Iar celălalt, în lumina timpurie a îndrăgostirii, colaborează fără să vrea, pentru că și el ne arată ce are mai bun. Nu se preface, ȋndrăgostirea îl face și pe el să se vadă şi să se comporte diferit.
Dar după un timp, vine un moment cȃnd realitatea începe să nu mai încapă în imaginea pe care ne-am construit-o noi ȋn capul nostru. Partenerul nu se schimbă neapărat, ci se revelează. Apare tot mai mult ȋn faţa noastră arătȃndu-şi părțile pe care nu le-am văzut sau nu am vrut să le vedem la ȋnceput. Iritarea, modul lui de a se retrage atunci cȃnd se simte sub presiune, felul de a gestiona furia sau tristețea. Și toate acestea sunt diferite de noi şi de proiecţia noastră. De cele mai multe ori, acest lucru ne displace profund. Dar dezamăgirea pe care o simțim ȋn acel moment, nu este, în esență, despre celălalt. Este despre imaginea noastră despre el, care ȋncepe să se fisureze. Simţim că pierdem pe cineva care, teoretic, nu a existat niciodată.
Ceea ce face acest proces atât de dureros este că dezamăgirea pare direcționată spre partener, dar vine, de fapt, din noi. Vine din nevoile noastre care au construit proiecția. Dacă am crescut lângă un părinte distant, este posibil să fi proiectat asupra partenerului o disponibilitate emoțională după care tȃnjeam noi, dar pe care el o avea doar parțial. Dacă am crescut simțind că trebuie să ne descurcăm singuri, este posibil să fi văzut în celălalt o forță protectoare pe care el nu a avut-o niciodată de fapt, dar noi totuşi am vazut-o acolo. Proiecțiile noastre vorbesc mai puțin despre cine este partenerul și foarte mult despre ce ne-a lipsit nouă ȋn viaţă. Iar atunci când partenerul real nu mai coincide cu cel proiectat, frustrarea şi tristeţea ne copleşesc. Plângem pierderea unei iluzii de care ne-am ȋndrăgostit şi pe care am iubit-o.
Atunci cȃnd te vezi nevoit să renunţi la partenerul pe care ți l-ai imaginat, este greu. Dar nu ai cum să-l poți vedea altfel cu adevăr pe cel care este lângă tine. Este dificil, dar absolut necesar să poţi spune: nu este exact ce mă așteptam, dar totuși, pot rămâne aici.
Acest lucru presupune o maturitate pe care puțini oameni o au formată atunci cȃnd intră într-o relație. Majoritatea o învață mult mai tȃrziu, dacă o învață, prin fricțiunea dintre real și imaginar.
Multe relaţii se termină tocmai datorită faptului că unul dintre ei nu poate renunța la proiecție. Nu poate accepta versiunea reală a celuilalt, cea mai puțin strălucitoare, mai puțin sigură pe ea, mai puțin eroică. Și atunci pleacă pentru că s-a prăbuşit o imagine, nu neapărat pentru că relația era proastă. Iar relația următoare, dacă mecanismul rămâne neexaminat, va urma același tipar: îndrăgostire intensă de o proiecție, dezamăgire când apare realitatea, plecare, căutare din nou.
A iubi pe cineva cu adevărat, este mult mai greu decȃt ne imaginăm la ȋnceput. Presupune să stai în fața unui om care poate nu este tot ceea ce tu ai sperat, să recunoști diferența dintre realitate şi proiecţia ta, și totuși să-l alegi.
Alege mereu claritatea,
Carmen