Cât te costă dacă nu decizi ceva.
Economia tăcută a ezitării.
Ȋn economia comportamentală, regăsim un concept care se numește opportunity cost, costul de oportunitate, formulat încă din secolul al XIX-lea de economistul austriac Friedrich von Wieser și devenit, ulterior, una dintre ideile centrale ale gândirii economice moderne.
Costul de oportunitate al unei alegeri este valoarea celei mai bune alternative la care ai renunțat făcând acea alegere. Dacă investești o oră în ceva, costul ei nu este zero, este lucrul cel mai valoros pe care l-ai fi putut face cu acea oră și pe care nu îl mai poți recupera. Această idee, banală pentru un economist, este aproape revoluționară când o aplici la viața emoțională.
Pentru că, în viața emoțională, există o iluzie foarte des răspândită. Iluzia că, atâta timp cât nu am decis, nu am pierdut nimic. Că ezitarea, prelungirea momentului, amânarea alegerii sunt acțiuni neutre, care nu produc costuri. Mintea anxioasă crede, fără să o spună explicit, că între a alege rău și a nu alege există o diferență fundamentală de gravitate. A alege rău este o eroare clară, asumată, a ta, pentru care vei plăti. A nu alege este, în această logică, o pauză, o respirație, o suspendare a riscului. Tocmai aici se ascunde una dintre cele mai costisitoare iluzii pe care o trăim cu adevărat.
Pentru că a nu alege nu este o pauză. Este, în sine, o alegere. Și are propriile ei costuri, doar că ele sunt mai puțin vizibile, distribuite în timp, plătite în monedă psihologică şi emoţională, mai degrabă decât în consecințe directe. Cineva care a stat patru ani să decidă dacă să plece dintr-o relație nu a stat în vacanţă patru ani. A ales, în fiecare zi, să rămână, fără să își asume că a ales. A trăit, în acei patru ani, o viață pe care a tratat-o ca pe un provizorat, dar care a fost, de fapt, viața lui efectivă, ireversibilă, pe care nu o va mai recupera niciodată.
Aceste costuri ale indeciziei, pe care le văd adesea în cabinet, sunt foarte greu de socotit pentru că ele nu apar dintr-odată. Apar lent, ca o picurare. Energia care nu se mai investește nicăieri pentru că este sechestrată în deliberare. Bucuria amânată în așteptarea clarității care nu mai vine. Relațiile cu ceilalți, marcate de o prezență distrasă, pentru că o parte din tine este mereu ocupată să cântărească. Stima de sine care erodează, treptat, pentru că, în adâncul tău, știi că nu ești cu totul prezent în viața ta, și acest lucru te face să simți, fără să formulezi limpede, că nu îți respecți propria existență.
Crezi cu tărie că, dacă rezişti destul, va veni un moment în care lucrurile se vor clarifica de la sine. Vei primi un semn, se va ȋntȃmpla ceva, un eveniment, vei avea o intuiție clară care îţi va spune ce să faci. Și atunci vei decide, cu certitudine. Această promisiune este, pentru cei care o cred, foarte greu de abandonat, pentru că ea face suportabilă starea de ezitare. Dă sens așteptării. Transformă inacțiunea într-un fel de înțelepciune răbdătoare.
Numai că semnul nu vine. Sau, dacă vine, vine prea târziu, după ce viața s-a aranjat deja, fără tine, în jurul indeciziei tale. Pentru că lumea nu așteaptă. Oamenii din jurul tău își iau deciziile lor, contextele se schimbă, oportunitățile pe care le credeai disponibile dispar, alte uși se închid, pentru că, pur și simplu, timpul a trecut peste ele. Iar tu rămâi acolo, încă deliberând, încă socotind, într-un peisaj care s-a transformat ȋntre timp.
Una dintre cele mai dureroase forme de regret pe care le-am întâlnit la oameni nu este regretul pentru deciziile greșite. Este regretul pentru deciziile neluate. Pentru relațiile pe care nu le-au început, pentru jobul pe care nu l-au acceptat, pentru orașul în care nu s-au mutat, pentru conversația pe care nu au avut-o cu cineva care, între timp, a murit. Aceste regrete au o calitate aparte. Sunt nesoluționabile, pentru că nu pot fi reparate prin a face altceva acum. Cealaltă realitate, cea pe care nu ai trăit-o, nu îți mai este accesibilă. Poți doar să ţi-o imaginezi, iar asta este o tortură mai mare decât dacă ai fi luat pur și simplu o decizie greșită și ai putea spune „am încercat și nu a mers.”
Mintea care ezită funcționează pe o presupunere falsă. Presupunerea că, dacă nu acționezi, nu se întâmplă nimic. În realitate, dacă nu acționezi, se întâmplă în continuare ce se întâmpla deja, doar că, de data asta, fără ca tu să fi confirmat că asta vrei. Recunoașterea acestui lucru este, pentru oamenii obișnuiți cu ezitarea, una dintre cele mai dificile mutări psihologice. Pentru că ea desființează ascunzătoarea favorită. Dacă recunoaștem că a nu pleca încă este, după șase ani, identic cu a alege să rămân, atunci responsabilitatea, deși mai greu de purtat în primele momente, este, paradoxal, eliberatoare. Pentru că ne aduce înapoi în propria noastră viață. Ne face din nou agenții ei, nu spectatorii ei.
Costul ezitării nu este o decizie greșită. Este o viață trăită la jumătate. Este o prezență mereu suspendată, care nu se așază niciodată complet acolo unde se află, pentru că o parte din ea este în altă parte, încă deliberând. Iar la sfârșitul acestei vieți suspendate, ce rămâne nu este claritatea pe care o așteptam, ci constatarea că am așteptat-o degeaba și că, între timp, viața însăși s-a scurs.
A alege, chiar imperfect, este un gest care ne readuce în propriul nostru timp şi ȋn control. A nu alege este, dincolo de ce ne place să credem, deja o pierdere ȋn sine.
Alege mereu claritatea,
Carmen