Cât de mult trebuie să te gândești înainte să decizi?
O întrebare la care răspunsul nu este niciodată „mai mult".
În 1956, economistul Herbert Simon, care avea să primească Premiul Nobel pentru economie două decenii mai târziu, a propus o idee care suna pe atunci aproape ca o erezie. El a spus că oamenii nu sunt și nu pot fi raționali în sensul în care economia clasică pretindea pe atunci că sunt.
Argumentul lui principal a fost că realitatea este mult prea complexă pentru mintea umană. Nu avem nici timpul, nici capacitatea cognitivă, nici accesul la informație de care am avea nevoie ca să luăm decizia perfectă. Simon a numit această limitare bounded rationality, raționalitate limitată. Având în vedere că nu putem optimiza, ceea ce facem efectiv, atunci când funcționăm bine, este să ne oprim la prima variantă suficient de bună. Această strategie a primit numele de satisficing, un cuvânt construit din satisfy și suffice, mulțumitor și suficient la vremea respectivă.
Chiar dacă ideea părea modestă, ea a lovit în plin o întreagă filozofie construită ȋn jurul modului ȋn care ia omul decizii. Implicit, lovea și într-o credință pe care o avem cu toții de altfel, fără să ne dăm seama, în special cei care suntem obișnuiți să gândim mult înainte de a alege. Credem că, dacă ne mai gândim un pic, dacă mai luăm în calcul un factor, dacă mai punem pe hârtie o variantă, vom ajunge într-un final la decizia corectă. Adică la decizia perfectă. Și că, până când nu suntem siguri că am ajuns acolo, este o dovadă de responsabilitate să continuăm să gândim.
Problema cu această credință este că nu se confirmă în viața reală.
Cercetările din psihologia deciziei, multe inspirate din munca lui Simon și extinse ulterior de Barry Schwartz, Daniel Kahneman și alții, au arătat ceva contraintuitiv. Este adevărat că, oamenii care caută varianta optimă, pe care Schwartz îi numește maximizers, ajung în medie la decizii obiectiv mai bune decât oamenii care se opresc la varianta suficient de bună, satisficers. Câștigă mai mulți bani, găsesc apartamente mai bune, fac alegeri profesionale mai avantajoase, pe hârtie. Și totuși, sunt mai nefericiți cu deciziile lor. Mai puțin satisfăcuți, mai des cuprinși de regret, mai obosiți de procesul în sine. Costul psihologic al căutării optime este mai mare decât beneficiul obiectiv pe care ea îl produce.
Și nu este doar o concluzie a unui studiu aleator.
Este o experiență reală, pe care o recunoaște oricine a stat trei luni să aleagă o canapea, o școală pentru copil, o ofertă de muncă, un oraș în care să se mute. La un moment dat, nu mai cântărești între opțiuni. Cântărești între tine cel de acum o lună, care a adunat toată această informație, și tine cel de astăzi, care încearcă să o așeze undeva. Iar acea persoană din urmă este mai obosită decât prima și are un acces mai prost la propriul ei discernământ, datorită epuizării cognitive acumulate ȋn tot acest interval de timp.
Există un punct, pentru fiecare decizie, dincolo de care timpul suplimentar nu mai produce nici un fel de claritate. Produce doar mai multă oboseală mentală, mai multă anxietate și, paradoxal, mai puțină încredere în propria alegere. Pentru că fiecare oră în plus adâncește conștiința variantelor care nu vor fi alese, a riscurilor pe care le iei alegând, a versiunilor de viață pe care le închizi alegând. Nu se mai produce informație, se produce doar regret anticipat.
Întrebarea cu adevărat utilă nu este: „M-am gândit suficient la asta”? Pentru că la această întrebare, mintea anxioasă va spune mereu că nu, indiferent cât de mult ai gândit.
Întrebarea relevantă este: „Am gândit cu folos”? Adică, am identificat ce contează cu adevărat în această decizie, am cântărit acele lucruri cu atenția pe care o merită, și am ajuns la o variantă care răspunde la ceea ce am identificat? Dacă da, atunci procesul de gândire și-a făcut treaba. Tot ce vine după, este doar ruminație îmbrăcată în decizie.
Mulți dintre cei care gândesc mult înainte să decidă au învățat undeva, devreme, că decizia greșită are un cost foarte mare. Poate au crescut într-un mediu în care greșelile erau pedepsite, sau ironizate, sau folosite mai târziu împotriva lor. Poate au învățat că trebuie să fie deja pregătiți cu varianta corectă, pentru că nu vor avea timp să corecteze pe parcurs. Pentru ei, gândirea îndelungată nu este un instrument, este o asigurare. Iar asigurarea aceasta cere mereu o primă mai mare. Mai multă deliberare, mai multe scenarii, mai multă protecție împotriva unui dezastru care, statistic, rareori se produce.
Realitatea este însă că majoritatea deciziilor pe care le luăm sunt reversibile. Apartamentul închiriat poate fi schimbat. Jobul ales poate fi părăsit. Conversația dată într-un fel poate fi reluată altfel a doua zi. Foarte puține decizii din viața de adult sunt cu adevărat ireversibile, iar pe acelea le simțim de obicei și le tratăm ca atare, fără să fie nevoie să transformăm și restul în decizii ireversibile, prin felul în care ne-am obişnuit sa le abordăm.
Există, undeva pe continuumul ăsta, între lipsa de gândire și gândirea fără sfârșit, un loc în care decizia capătă formă. Nu vine cu certitudinea că ai ales perfect. Vine, mai degrabă, cu o liniștire ușoară, treptată şi cu sentimentul că ai văzut ce era de văzut și că mai mult timp petrecut acolo nu va schimba ce ai văzut. Acest moment este greu de recunoscut pentru cei obișnuiți să caute certitudine, pentru că nu seamănă cu certitudinea. Seamănă mai mult cu o eliberare provizorie. Decizia ia forma pe care o poate lua acum, cu informația pe care o ai acum, și restul rămâne să se desfășoare în timp.
A gândi destul nu înseamnă a gândi până când dispare îndoiala.
Îndoiala poate fi o companie permanentă, mai ales pentru oamenii inteligenți, care văd întotdeauna și partea nealeasă a lucrurilor.
A gândi destul înseamnă a recunoaște momentul în care timpul suplimentar nu mai aduce informație, ci doar epuizează capacitatea de a alege. Și a-ți da voie să te oprești acolo, chiar dacă o parte din tine ar vrea să stea o vreme, să mai caute o altă variantă, să mai configurezi şi un alt traseu. Te opreşti şi alegi. Pentru că doar după alegere se desfăşoară restul drumului in faţa ta.
Alege mereu claritatea,
Carmen